Centenar Flavia Coposu

Convorbiri despre școli, profesori și începutul calvarului

Acum 100 de ani, în casa parohială din Bobota vedea lumina zilei cea de-a treia fetiță a familiei Coposu, pe care au botezat-o Flavia Lucia Terezia. S-a născut în data de 6 decembrie 1924, sub semnul zodiacal al Săgetătorului, „zodie plină de mișcare și de nerăbdare, deci greu de disciplinat”, după cum recunoștea Flavia Coposu. Tatăl său, Valentin Coposu, era preot greco-catolic în „fruntașa comună românească” Bobota, semnatar al Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, în calitate de delegat ales al circumscripției electorale Șimleu Silvaniei și o personalitate marcantă a Sălajului interbelic.

Flavia Coposu a urmat, la fel ca frații săi mai mari, cursurile școlii primare din Bobota, după care a plecat la liceul din Beiuș, județul Bihor. Despărțirea de familie a micului copil și plecarea la liceu a reprezentat un moment trist, iar ziua de 12 septembrie 1935 o considera una fatidică. Au durat câteva săptămâni plânsetele, după care totul a intrat în normal. Acum se va lega și o prietenie de o viață între Flavia și colega ei de clasă, Elena Turdeanu, prietenie care va dura „până la despărțirea cea mare”.

Amintirea clipelor frumoase petrecute la Beiuș au persistat întreaga viață. Descria, cu lux de amănunte, liceul și internatul la care a stat în Beiuș. Educația fetelor era făcută de călugărițe ce aparțineau ordinului franciscan, care erau „severe, dar drepte, inflexibile, dotate cu multă răbdare”. Se punea mare accent pe disciplină și religie. Educația și disciplina de la acest liceu au rămas profund impregnate în memoria ei și au ajutat-o să treacă mai ușor peste anii de calvar ce au urmat.

Era clasa a V-a în momentul în care familia s-a refugiat la Coșlariu, lângă Blaj, în urma Dictatului de la Viena, din 30 august 1940, unde tatăl său, protopopul Valentin Coposu, a mai păstorit doar un an, decedând în urma unui atac de cord. Așadar, ultimii doi ani de liceu i-a urmat la Blaj. A absolvit liceul în anul 1943, după care s-a înscris la Academia de Științe Economice din București. A locuit la sora mai mare, Cornelia, iar la sfârșitul războiului familia s-a reunit la București.

Înainte de venirea regimului comunist la putere, Flavia Coposu a avut în facultate profesori universitari renumiți: Victor Slăvescu; Eugen Dumitrescu, care era profesor de Drept Financiar; profesorul Mladenaț, care preda Economia Politică; Andrei Rădulescu, care era titularul catedrei de Drept Civil etc.

În perioada 2009-2012, în timpul campaniilor de cercetare pe care le-am efectuat în Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității pentru monografia familiei Coposu, am avut deosebita onoare de a fi invitat și găzduit cu amabilitate de distinsele surori Flavia și Rodica Coposu, în casa din strada Mămulari nr. 19 din București.

Pe lângă cercetarea arhivistică, am realizat și o serie de interviuri cu distinsele surori. De fapt, am depănat împreună amintiri din satul nostru drag, Bobota, în lungile seri de iarnă, care îmi vor rămâne impregnate în memorie toată viața.

În prezentul articol ne-am propus să redăm câteva crâmpeie din poveștile extraordinare ale doamnei Flavia Coposu, și mă consider unul dintre privilegiații sorții, pentru că am avut șansa de a fi contemporan cu o fiică de nădejde a satului Bobota.

Din punct de vedere științific, am avut ocazia de a afla informații deosebite despre tradiția istorică a familiei, despre „Tata Mare”, cum îi spuneau în familie străbunicului lor, protopopul greco-catolic Gavril Vaida, despre distinsul lor frate Corneliu, despre studiile pe care le-a urmat, despre profesorii pe care i-a avut, dar și despre calvarul prin care a trecut familia, începând cu Dictatul de la Viena, din 30 august 1940.

XXX

„Flavia Coposu (F.C.).: – Ei, și eu m-am înscris la ASE (Academia de Științe Economice – n.n.), adică după ce am terminat liceul…

Marin Pop (M.P.): – În ce an ați terminat liceul?

F.C.: – ʼ43. În ʼ43 am  terminat liceul la Blaj. În ʼ42 am plecat de la Beiuș (la Blaj – n.n.). Și am stat la Beiuș până-n ʼ42. Și pă vremea aceea, copiii nu călătoreau de capul lor, că tot copil eram considerată și trebuia așa (după Dictat și refugiul la Coșlariu – n.n.): de la Coșlar trebuia să mergem până la Teiuș; la Teiuș se schimba, Clujul nu mai era (intrase sub ocupație horthystă – n.n.), făceai un ocoliș, Alba Iulia – Arad; la Arad schimbam trenul până la Sântana; de la Sântana până la Holod și de la Holod până la Beiuș. Holodul, ala era ultimul punct din România și de acolo veneai invers la Beiuș. Așa că nu putea să mă lase să umblu de nebună cu cinci schimbări de tren și cu legături. Și atuncea, tata s-o prăpădit, când eram clasa a VI-a de liceu și atunci m-o mutat la Blaj. Tata o murit în iulie și știu c-o venit domnuʼ Maniu personal cu unu, stai, cum îl chema, Serdici…

M.P.: – Vasile Serdici?

F.C.: – Cu Vasile Serdici cu mașina, și el m-o dus, pe mine și pă mama, adică pe mama și pe mine, până la Blaj. Și acolo o vorbit la liceu, sigur că era cunoscut în tot Blajul. Am fost, bineînțeles, admisă, mi-au cerut hârtiile de la Beiuș. Și nu era internat, pentru că era război și Institutul Recunoștinței din Blaj era ăl mai modern la ora aceea, că avea încălzire centrală, băi, nu știu ce, a fost făcut spital. Și nefiind loc de internat, o vreme, aproape o lună, am stat la un fost coleg de liceu al lui Cornel, la unu Petrică Breazu. Numaʼ că și acolo era înghesuială, că veniseră o grămadă de refugiați d-ăștia, neamurile lui. Era Domșa, era… nu știu câți, și eu dormeam în cameră cu fetița lor. Și până la urmă, o prietenă de-a mea, care s-a mutat și ea tot din cauza de schimbări de tren, ne-am dus la bunica ei și am stat la bunica ei în Veza, Veza fiind un fel de suburbie a Blajului.

M.P.: – Și ați plecat la Blaj când ați început celălalt an școlar?

F.C.: – Da, da.

M.P.: – Erați în vacanță când s-a prăpădit tatăl dvs.?

F.C.: – Da, s-a prăpădit atuncea, imediat. N-o putut veni domnul Maniu la înmormântare. A venit imediat după, mă rog, să se ofere s-o ajute pe mama, că el o fost foarte atașat de noi, personal, nu de politică numaʼ. Și o venit cu Serdici și atuncea o aranjat. Și m-am dus la bunica acestei colege a mele și îi duceam produse, săraca, că și ea era văduvă, și îi duceam grâu și ce știu eu, ulei, sau ce-i duceam. Ș-am stat acolo cei doi ani. Am terminat, am dat la ASE, am făcut aicea (în București – n.n.), în ʼ43 m-am înscris și am terminat în ʼ48, pentru că s-a suspendat o sesiune, nu știu din ce cauză nu s-a ținut sesiunea și atuncea ne-a amânat pe toți să dăm în februarie. Și s-a considerat că am terminat în ʼ48. Cred c-o arestat atunci profesorii…

Ei, și asta a fost. Pă urmă am început câmpuʼ muncii. N-am găsit niciunde. Io, în ce mă privește, am stat pe tușă din februarie-martie ʼ48 până în septembrie ʼ49. M-am angajat zilieră la statistică, la recensământul agricol, care a început atunci, în martie ʼ48, cum am terminat. Erau mulți din categoria noastră care o făcut chestia asta. Ne plătea cu ziua. Și acolo am avut ghinion că ne plătea pe bucată codificată. Și atunci, având mintea proaspătă, am învățat repede codul și făceam și depășeam norma și câștigam destul de mult. Mă rog, o fost foarte bine pentru familie. Și șefa noastră era una, o economistă mai în vârstă, care o făcut niște referate excepționale să mă angajeze. Da’ ghinionul meu o fost că era director unu care o fost coleg cu Cornel… sau n-o fost coleg cu el, nu știu, dar în orice caz, ne-a povestit alt prieten de-al lui că a venit în ʼ44 sau ʼ43… în ʼ44, după terminarea războiului, când Cornel era ministru adjunct la Economie Națională, să-i deie nu știu ce fabrică…

M.P.: – Ministru era Leucuția, nu?

F.C.: –  Așa, ministru era Leucuția și el era «băgător de seamă» acolo. Și i-a spus că nu-i averea lui s-o deie și că se face licitație. Și ăsta s-o supărat și i-o zis: – Lasă că ne mai întâlnim noi în viață, că n-ai vrut să mă ajuți! O ajuns la Statistică și personal o vrut să mă radă de pă listă și deci nu m-am angajat. Și a durat toată vara aia. M-am dus peste tot și am făcut oferte, d-ăstea nenumărate și tot venea: respins, respins, respins. Povestea era așa, că noi cei care terminam aveam opisul cu notele și pentru fiecare, pentru specialitatea lui, ca să poți face ofertă la întreprinderi gradul 0, 1, 2, 3, trebuia să ai notele respective. Scria acolo specialitatea. Io am făcut, de pildă, Finanțe-Credit, așa, acolo trebuia să ai nota maximă și la Economie Politică. Și atunci, io aveam dreptul la Astra Română, la Banca Națională, la Gaz și Electricitate, la întreprinderi d-ăstea mari. Am făcut oferte, la toate… respins. Pă urmă am început la gradul doi, la gradul trei, tot respins. Ei, până la urmă, nenorocirea care era? Cornel era arestat, fetele date afară din serviciu, mamei i-o tăiat pensia, n-aveam de nici unele. Și venea în toată vremea Securitatea să ne întrebe din ce trăim? Și trebuia să justifici. Am vândut tot ce se putea vinde din casă, tot, tot, tot. Tot ce voia să cumpere cineva vindeam, ca să avem de pită, lumină, din astea. Așa, și până la urmă, mă rog, o mers situația așa: într-o zi, mi-aduc aminte că soră-mea Tuți, cea mare, avea un costum…

M.P.: – La sora mare îi ziceați Tuți?

F.C.: – Cornelia, da.

M.P.: – Și Bobi?

F.C.: – Bobi era Doina.

M.P.: – Da?

F.C.: – Io, Uchi și Rodi… Rodi. Și m-am dus, n-o să uit… era prin august, sfârșitul lui august, o căldură din aia scârboasă în București și m-am dus cu un costum din ăsta național de Muscel, foarte frumos, care și-l cumpărase soră-mea ce știu pentru care bal undeva, frumos de tot, cu ie de borangic, așa, să-l vând la… se făcea atuncea Ansamblul Perinița, comunist. Și m-am dus să-l vând și acolo mi-a spus că nu cumpără ei așa ceva, că-i scump și că lor le trebuie d-astea… Pentru dans popular merge și mai ieftin. Și veneam târâș, cu costumul ăla, supărată, neagră, și m-am întâlnit cu o fostă colegă de facultate de a mea, cu una Doina Negruțiu: – Ce-i cu tine? I-am zis: – Dragă, îs foarte necăjită. I-am explicat că nu pot să mă angajez niciunde, oriunde mă duc mi se spune… așa. Zice: – Dragă, dacă tu vrei să pleci din București, frate-meu este numit șef de șantier important la o întreprindere de construcții, la Canalul Dunăre-Marea Neagră, care se face acuma. Io vorbesc cu el, te prezinți acolo! / – Și bine, zic, vorbește! că n-aveam de ales, vorbește și dă-mi de știre. Telefonul nu ni-l luase evident, așa. Și nu ne dăduse încă afară din casă.

Am venit acasă și-am zis totuși să mă mai interesez într-un fel. Și m-am dus la facultate. Încă era bătrânul nostru, secretarul Altangiu, care mă știa bine și m-am dus la el: – Domnuʼ secretar, uitați ce se întâmplă! / – Dragă, zice, aicea există un fost coleg de-al tău, unu care-i șef la UIS, Uniunea Internațională a Studenților, prima formațiune comunistă, în care eu am refuzat cu demnitate să mă înscriu, așa, și care îmi purta niște angoase și la fiecare ofertă de-a mea, când venea invitația să mă prezint, el zicea că-s împotriva clasei muncitoare. Și mă rădea, trimitea pe altcineva…

M.P.: – Deci, el era cu tăiatul de pe listă…

F.C.: – Da, și zice: – Dragă, io te sfătuiesc să accepți o întreprindere de construcții, că acolo nu-ți trebuie avizul nimănui. Că se fac acuma niște întreprinderi d-astea de interes național, du-te acolo că n-ai încotro. Nu poți sta de pomană. Și am zis gata, am acceptat. Îi dau telefon lui Dodo (Doina Negruțiu – n.n.), vorbește cu frate-tău și zis și făcut, ăla mi-o dat telefon: – De mâine poți veni, da te faci că nu mă cunoști! / – Bine, dragă… Păi, era o disperare, nu poți să-ți închipui…

M.P.: – Asta era în toamna lui ʼ49?

F.C.: – Toamna lui ʼ49. N-aveam bani de tren. Nu fusesem în viața mea la Constanța. Eram o mulă d-aia proastă, care nu… nu eram descurcăreață. Noi, ardelenii, foarte greu… foarte greu ne descurcăm, să minți, să așa… Și un prieten de-al nostru mi-o dat bani de tren, cu condiția că la prima leafă îi trimit înapoi. Și m-a condus sora mea la gară… nu pot să uit. Și plângea Tuți săraca, așa, și io eram cu ochelari de soare și îmi curgeau lacrimile. Mi-aduc aminte că m-am instalat în tren și vizavi de mine stătea un domn, pe care pe urmă l-am recunoscut acolo, era inginer la întreprinderea asta a noastră, un om drăguț, ș-ala d-aista, proscris. Și mă întreabă: – Domnișoară, da de ce plângeți? Mergeți la facultate? Eu nu puteam vorbi. – Da unde mergeți? La Canalul Dunăre-Marea Neagră? / – Da. / – Păi și eu lucrez acolo, la o întreprindere. Foarte drăguț. Și m-am calmat. În fine, am ajuns la Constanța. M-a așteptat un prieten al acestui domn, care mi-a dat banii cu greu, m-a luat la el acasă și pe urmă m-a dus la întreprindere. Când am intrat pă ușă, sare de la loc: – Uchii, bine ai venit! Și dăi cu pupături. Și am început activitatea mea la Canalul Dunăre-Marea Neagră, unde am stat din ʼ49 până-n ʼ55…

M.P.: – Și destinul… Da la Canal o fost și fratele dvs.? V-ați întâlnit acolo?

F.C.: – La un moment dat, la Canal, o reușit prin Șerban Ghica, că și el era la Canal… Ei o fost trei între sârme: Șerban Ghica, cu Radu Câmpeanu și cu el. Și lucrau la asta… la săpături. Nu știu ce făceau, piatră săpau cred… Și era un bătrân foarte cumsecade, un domn magazioner și veneau băieții ăștia să ia scule. Și la un moment dat, m-am trezit cu el, da’ nu mai țin minte cum am putut eu să comunic adresa, nu știu… chiar nu-mi aduc aminte.

M.P.: – Îi mai dădea câte un sandviș fratelui dvs.?

F.C.: – Săracuʼ, merindea lui io dădea lui Cornel. Da, culmea e că l-o arestat. Anghel Curte… O murit în închisoare, săracuʼ. O fost un om minunat, minunat.

M.P.: – Și atunci, ați luat legătura cu ei?

F.C.: – Și atunci, am luat legătura cu ei și mergeam cam din două în două zile și-i duceam câte un sandviș. Zicea: – Nu pot să nu iau altceva, că mă controlează. Pot, însă, să duc sandvișul meu, pe care eu nu-l mănânc. Eu n-am să crap dacă rabd până după masă, pă când ei… Și atuncea, un sandviș sau o bucată de prăjitură, ce puteam. O bucățică de cașcaval, ce puteam face, că nu era nimica. Era o mizerie cruntă. Și din Constanța îi trimiteam lui, și el împărțea cu Bani și cu Radu. Da, prin Anghel i-am trimis niște bani odată, ca să șperțuiască pe unii, să le facă sau să nu le facă, așa. Și aveam o legătură, știam că-s sănătoși. N-am… Radu m-o dus odată pe șantier până la Capu Midia. N-a avut curaj să mă bage la sârme, c-aveam și noi acolo șantier, noi sovromuʼ. Și-mi aduc aminte c-o zis că: – Își dau două palme, zice, că eram în mașină și niște deținuți cu șapcă d-aia, cu ciocane spărgeau piatră. Și parcă văd că era unu ras în cap, așa, cu niște ochi albaștri și io fumam, că fumam pă vremea aceea și am aruncat chiștocul și el o pus piatra pă el. Și atunci mi-am dat seama și am aruncat pachetul și șșș din turn: S-a aruncat ceva! O venit în trap săltat doi gradați. Ăsta (Radu – n.n.) o îngălbenit: – Nu s-a aruncat nimic, domnule! Ce, ai căpiat? Ce vrei de la noi? / – Păi am văzut… / – Ai văzut pe dracu! Ia lăsați-ne în pace! Deschide ușa să vedem ce avem în inventar! Când am ajuns la moș Anghel: – Ești dementă! Ești nebună! Cum ai putut să arunci țigări! Dacă te prindea? / – Uite că nu m-o prins.

R.C.: – Că tu ai aruncat tot pachetul…

F.C.: – Pachetul, da. Și atunci o pus piatra pe el și măgarul ăla din turn o văzut că pică ceva. Da eram inconștientă, de fapt.

M.P.: – Până când ați stat acolo?

F.C.: – Până în ʼ53, în mai.

M.P.: – Atunci o murit tătucu Stalin…

F.C.: – Da. S-o desființat atunci sovromul ăla și s-o făcut Sovromquarțit și s-a mutat la Vașcău, în Bihor, unde exploatau uraniu. Și când o auzit familia că mă duc la uraniu, a început disperarea: că m-oi duce, oi face cancer, că așa, că pe dincolo. Și atunci am încercat din răsputeri să reușesc ceva. Și o secretară a contabilului-șef, o grecoaică drăguță, îl avea pe vărul ei director, aici, în Ministerul Construcțiilor de Mașini. Și s-o dus la el și l-o rugat să mă salveze de acolo, să mă plaseze oriunde, oricum, orice, în București, că nu pot să mă duc la Vașcău, acolo, că-i și departe și n-am bani și… mă rog. Și ăla o fost drăguț, nu știa nimic de mine, de origine și d-ăstea și mi-o reușit un transfer-transfer, de la Sovrom construcții ăsta, la Ministerul Construcțiilor de Mașini, pă un post de contabil simplu, la întreprindere d-asta… prototipuri de mașini și utilaje…

M.P.: – De unde?

F.C.: – Pă Calea 13 Septembrie.

M.P.: – Deci, aici în București?

F.C.: – Da, da. Ei, și m-am mutat aici și am scăpat de ei, de Sovromquarțit și de toate mizeriile. Și apoi am început, încet-încet. Acolo s-a desființat atelierul ăla și a făcut copilul Congresului al II-lea, Fabrica de Mașini Unelte, unde, din fericire, am avut un director comunist, da om de treabă, care m-o apreciat pentru faptul că lucram, că lucram în disperare, și el mi-o dat casă… garsonieră.

M.P.: – Și acolo, cât timp ați stat?

F.C.: – Păi am stat din 1953… în ʼ55 s-a desființat asta, atelierul de prototipuri, în ʼ55, nu știu când o fost un congres…

M.P.: – Al doilea, în ʼ55…

F.C.: – Așa. Și atunci am mers acolo și am stat până în șaizeci și… când o fost Cehoslovacia…

M.P.: – În ʼ68…

F.C.: – ʼ68…

M.P.: – Primăvara de la Praga…

F.C.: – Așa, da. Chiar la Primăvara de la Praga, după asta, fostul meu șef de serviciu, care era un băiat cumsecade și pe care io l-am ajutat, l-am ajutat să fie șef, pentru că am acceptat să lucrez, până când el s-a învățat, în locul lui. Ăsta o ajuns în Ministerul Energiei, director adjunct, ș-o venit și mi-o spus că-i o posibilitate să mă duc și eu acolo, că el are obligații față de mine, că garantează… Era ʼ68, când era deschiderea aceea și, mă rog, m-a luat pă răspunderea lui și până la sfârșit, până în ʼ80 când m-am pensionat, pe post de economist.

«Profesorul Victor Slăvescu ne-o lecuit de comunism pă veci…»

M.P.: – Da, printre profesori… ați avut mari profesori la facultate… a fost și Victor Slăvescu? Ce alți profesori ați mai avut?

F.C.: – Păi, am avut o grămadă. Am avut așa: începând cu Victor Slăvescu, așa, era unu Eugen Dumitrescu, care a fost profesor de Drept Financiar și ministru, săracuʼ, când o venit guvernul Antonescu, așa; am avut pe Mladenaț, care era la Economie Politică; pe Andrei Rădulescu la Drept Civil; am avut pe Murărașu la Literatură și Ortografie română, de ce a trăbuit să facem asta, nu știu; pe Gerota la Studiul Comerțului. Toți, toți erau celebri, adică era unu și unu. Dar Victor Slăvescu a fost ăl mai ăl. Ăla ne-o lecuit de comunism pă veci.

M.P.: – Da?

F.C.: – Adică era un tip extraordinar de limpede la cap. Sintetiza materia și ți-o băga așa cu tolceruʼ. Și-mi aduc aminte că l-o arestat.

M.P.: – În ce an era?

F.C.: – Păi, în ʼ44 a fost tot anuʼ, ʼ45… ba nu și ʼ45, în ʼ46 l-o arestat. Din ʼ46 n-o mai venit. În ʼ46 o năvălit ăștia… Scânteia. Și-mi aduc aminte că ne-a făcut istoria doctrinelor economice și ne-a arătat dezvoltarea economiei, în paralel cu dezvoltarea societății. Asta era teoria lui: pe măsură ce făcea un pas economia, făcea un pas și societatea. Și zice: s-a ajuns până la urmă la un finiș, la supraproducția trusturilor, care deja depășiseră orice tip de gândire economică și un fel de contrabalans. La asta o venit nenorocirea comunistă, care o oprit inițiativa, libertatea, creativitatea și i-o adus pe oameni la nivelul de oaie. Și noi făceam așa: Da, da, da! Și zicea: – Oaie, care trăiește în Colectiv. Să știți că oricine trăiește în Colectiv este oaie. Cel mai prost animal patruped este oaia! Da, da, da, așa zice el (râde – n.n.).

M.P.: – Un câine îi mai deștept! El conduce toată turma…

F.C.: – Și pă noi ne-o adus la nivelul de oaie. Da’ să știți că nu poate dura. Nu poate dura pentru că este contra firii. Se opune la tot ce este benefic, la tot ce este lumină, la tot ce este progres. Revine întunericul și cea mai mare periculozitate este că se bazează pe cele mai josnice instincte umane: pe invidie și pe răutate. Nu poate dura nicio doctrină bazată pe invidie. Vedeți că ei (comuniștii – n.n.) nu-și arată progresul economic. Dimpotrivă, ura celor care n-au, împotriva celor care au. Îl loc să-i ridice p-ăștia de moț, făcea, și să-i bage să lucreze, nu să-i urască pă cei care au! Și asta mi-o rămas în cap. Și făcea… venea deja comunismul, făcea: – Voi să nu vă speriați niciodată și să fiți siguri că până la urmă libertatea va învinge! Săracuʼ de el. Și l-o arestat. O stat în pușcărie nu știu câți ani. S-o degradat fizic tare, și-mi aduc aminte că m-am dus odată, m-am angajat să fac niște calcule, că se făcea niște modificări de prețuri, ne mai dădea acolo doi-trei lei, mai mergeam după-masa la minister să calculăm prețurile. Și ieșind de acolo, l-am văzut pe el. Vai de mine! Așa de emoționată îs când mi-aduc aminte… Și umbla așa… ciorsăit cu picioarele, frecând după ele… cocoșat…

M.P.: – În ce an era?

F.C.: – Nu mai știu dacă era Cornel liber. Poate înainte de ʼ60? În orice caz, perioada asta. El o ieșit cred că cu tot lotuʼ din închisoare. În perioada asta, ʼ62-ʼ65, cam așa ceva. Și l-am văzut și am fugit după el: – Domnule profesor! Se întoarce înapoi… Avea niște ochi așa de pătrunzători… Și o zis: – Dumneata… dumneata ești fostă studentă de a mea, pă numele cel mic Flavia. Zic: – Domnule profesor, din mii de studenți care v-au trecut prin față, cum v-ați adus aminte de mine? / – Că ți-am dat bilă albă! (râde – n.n.). Da, zic: – Domnule profesor, mai țineți minte când ne-ați spus că libertatea vine? Zice: – Ai răbdare! Tu ești tânără, ai s-o apuci. Eu nu. Se pare că o și murit, săracuʼ… Ce m-o impresionat. Cum și-o adus el aminte… Da nu știa numele, numaʼ numele mic. Și-mi aduc aminte că atunci am știut foarte bine la el și învățam, vorba aia. Economia Politică mi-a plăcut mult. Cursuʼ ăsta, logica lui, felul în care ne-a explicat. Și-mi aduc aminte că mi-a zis așa (când era studentă – n.n.): – Domnișoară, dacă vreodată ai să vrei să lucrezi la Banca Națională – el atuncea lucra ca guvernator; eram în anul I-II – și ai să ai un loc acolo, pentru că este nevoie de oameni de calitate. O fost un tip cinstit și corect. Da ce lucrări frumoase avea. Culmea că avea lucrări de contabilitate mai bune decât a profesorilor de contabilitate, da. El explica cum îi cu contabilitatea științelor… A murit trist…”

XXX

Flavia Coposu a lucrat la întreprinderea din București, în perioada 1955-1968, după care s-a transferat pe un post de economist la Ministerul Energiei, de unde s-a pensionat.

După Revoluție, Flavia și Rodica Coposu au fost alături de fratele lor, Corneliu, sprijinindu-l în lupta lui neobosită de a reinstaura în România un regim democratic, ca urmaș al lui Iuliu Maniu, iar după trecerea în eternitate a Seniorului, au înființat Fundația „Corneliu Coposu”, care își propune să ducă mai departe idealurile democratice pentru care a luptat familia Coposu de-a lungul istoriei.

În dimineața zilei de 8 septembrie 2021, la venerabila vârstă de 96 de ani și nouă luni, Flavia Coposu a trecut la cele veșnice, plecând dintre noi la „marea întâlnire” cu frații săi și cu înaintașii.

Marin Pop

(Articol apărut în revista Caiete Silvane)